Cum se formează, cum influențează dezvoltarea copilului și ce pot face părinții

Atașamentul este fundamentul relațiilor noastre și se formează încă din copilărie, în relație cu figura de atașament principală – de cele mai multe ori, părintele. Când această relație este instabilă, inconsecventă sau marcată de neglijență ori respingere, copilul dezvoltă un stil de atașament nesecurizat. Printre cele mai frecvente forme se numără atașamentul evitant și cel ambivalent. Înțelegerea acestor tipare ajută părinții să intervină conștient și să repare relația.

Copiii cu atașament evitant au învățat că nu se pot baza pe părinții lor pentru a primi confort sau susținere emoțională. De obicei, acești copii devin foarte independenți, evitând să-și exprime nevoile afective, pentru că au fost respinși sau ignorați în mod constant. În aparență, par „copii buni”, liniștiți și care nu cer prea mult. În realitate, își inhibă nevoile autentice pentru a evita dezamăgirea sau respingerea.

• Devine autosuficient prematur.
• Evită să-și exprime tristețea sau frica.
• Nu cere ajutor sau confort în mod direct.
• Poate părea „cuminte” sau „neafectat”, dar în interior experimentează nesiguranță și singurătate.

În cazul atașamentului ambivalent, părintele este imprevizibil: uneori cald și disponibil, alteori rece sau absent emoțional. Copilul nu poate anticipa când părintele va fi disponibil, ceea ce creează o stare permanentă de anxietate​. Acești copii pot fi percepuți ca foarte sensibili, dependenți emoțional, având dificultăți în reglarea emoțiilor.

• Devine excesiv de dependent de adult.
• Are dificultăți în a se liniști chiar și când părintele este prezent.
• Se agață de părinte, dar poate manifesta și ostilitate.
• Trăiește o teamă constantă de abandon.

Stilurile nesecurizante de atașament pot influența modul în care copilul își dezvoltă încrederea în sine, capacitatea de autoreglare, relaționarea cu ceilalți și adaptabilitatea la stres

• dificultăți în reglarea emoțiilor,
• probleme de încredere în ceilalți,
• comportamente opozante sau de evitare,
• anxietate și dificultăți de adaptare socială​.

Pe termen lung, aceste tipare pot persista în relațiile adulte, influențând stilul de atașament romantic, capacitatea de a stabili limite sănătoase sau de a cere ajutor.

🌱 1. Recunoașterea propriului stil de relaționare
Părinții sunt invitați să reflecteze la propriile lor experiențe de copilărie și la „muzica înfricoșătoare” – acele reacții automate declanșate de frică, rușine sau vinovăție.
💬 „Copilul meu vrea doar atenție” poate ascunde o dificultate a părintelui de a răspunde nevoilor de conectare ale copilului. De multe ori, părintele respinge inconștient nevoile emoționale pentru că, la rândul său, a fost învățat să nu le exprime.

🌱 2. Conectarea înaintea corectării
Abordarea descrisă de Siegel și Bryson presupune întâi conectarea empatică cu copilul, apoi redirecționarea comportamentului.
💬 „Nu mai țipa, altfel plec din cameră” poate fi înlocuit cu „Văd că ești foarte supărat. Hai să stăm puțin împreună și apoi vedem cum rezolvăm.” Astfel, părintele se conectează emoțional, creând cadrul pentru corectarea comportamentului.

🌱 3. Repararea relației
Relațiile nu trebuie să fie perfecte, dar este esențial ca părinții să repare activ conflictele și neînțelegerile, oferind copilului un model de relație sănătoasă. Rupturile apar inevitabil, dar pot fi urmate de reconectare autentică.
💬 „Îmi pare rău că am ridicat tonul mai devreme. M-am simțit copleșit, dar asta nu e o scuză. Îți mulțumesc că ești sincer cu mine.” – acest tip de reparație întărește încrederea copilului în relație și în modelul de gestionare a conflictului.

🌱4. Consecvență și disponibilitate emoțională
Copiii au nevoie să știe că părintele este acolo pentru ei în mod constant, nu doar ocazional.
💬 „Nu mă deranja acum, te ocupi singur”, spus frecvent, poate crea nesiguranță. În schimb: „Am nevoie de câteva minute ca să termin ceva, apoi sunt cu tine. Mă țin de cuvânt.” transmite copilului predictibilitate și siguranță.

🌱 5. Timpul petrecut alături de copil în crize (time-in)
În locul clasicului „time-out” ca pedeapsă, COSP propune time-in: a fi prezent, empatic și disponibil în timpul momentelor dificile ale copilului.
💬 „Te trimit în camera ta până te calmezi” poate fi înlocuit cu „Hai să ne așezăm împreună pe canapea. Știu că ți-e greu acum și sunt aici.” Acest timp împreună ajută copilul să-și regleze emoțiile prin co-reglare.

🌱 6. Validarea emoțiilor
În loc să minimizeze sau să ignore trăirile copilului, părintele poate reflecta și valida ceea ce simte copilul, ceea ce duce la reglare emoțională.
💬 „Nu ai de ce să fii supărat, e doar un joc” neagă trăirea copilului. O alternativă empatică ar fi: „Înțeleg că ești dezamăgit că ai pierdut. Și mie mi-ar fi greu în locul tău.”

🌱 7. Echilibrul între fermitate și blândețe
Copilul are nevoie de Mâini care să fie „mai MARI, mai PUTERNICE, mai ÎNȚELEPTE și BLÂNDE” – să stabilească limite clare, dar să rămână conectat afectiv​.
💬 „Te rog să nu mai lovești, chiar dacă ești furios. Nu e permis, dar sunt aici să te ajut să înveți o altă cale.” – părintele oferă o limită clară, dar și susținerea emoțională de care copilul are nevoie.

Concluzie

Copiii nu aleg conștient să aibă comportamente dificile. Ei transmit mesaje emoționale prin ceea ce fac. Stilul de atașament nu este o sentință pe viață. Cu sprijin, reflecție și schimbare în comportamentul parental, un copil cu atașament evitant sau ambivalent poate învăța să aibă încredere în ceilalți și să-și gestioneze emoțiile într-un mod sănătos. Prezența părinților – calmă, constantă și empatică – este cheia pentru a construi o fundație sigură pentru dezvoltarea emoțională a copilului. A fi un „părinte suficient de bun” este cel mai valoros cadou pe care îl putem oferi copiilor noștri​.

Articol scris de Roxana Afloarei.

Bibliografie

• Bryson, T. P., & Siegel, D. J. (2014). No-Drama Discipline: The Whole-Brain Way to Calm the Chaos and Nurture Your Child’s Developing Mind. Bantam.

• Siegel, D. J. (2013). Brainstorm: The Power and Purpose of the Teenage Brain. TarcherPerigee.

• Siegel, D. J., & Bryson, T. P. (2020). The Power of Showing Up: How Parental Presence Shapes Who Our Kids Become and How Their Brains Get Wired. Ballantine Books.